„În căutarea timpului pierdut”, al lui Marcel Proust, ar putea fi cel mai bun roman al secolului XX

Capodopera lui Marcel Proust din 1922 „În căutarea timpului pierdut” este considerată descurajantă și dificilă de către mulți, dar este de fapt atrăgătoare și plină de satisfacții, scrie Cath Pound.

Anul acesta marchează centenarul atât de la moartea lui Marcel Proust, cât și de la publicarea în limba engleză a primului volum al capodoperei sale „În căutarea timpului pierdut”.

• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…
• Khalifa bin Zayed Al-Nahyan, al doilea președinte al Emiratelor Arabe Unite și conducătorul orașului Abu Dhabi

Considerat de savanți și critici drept unul dintre cele mai bune romane moderniste ale tuturor timpurilor, a câștigat admirația contemporană a Virginiei Woolf: „O, dacă aș putea scrie așa!”, a exclamat ea într-o scrisoare către Roger Fry în 1922.

„În căutarea timpului pierdut”, un roman neînțeles de mulți

La fel ca Woolf și James Joyce, care își vor publica propriile romane inovatoare în acel an, „Jacob’s Room” și, respectiv, „Ulise”, Proust s-a desprins spectaculos de convențiile realiste și bazate pe intrigi ale literaturii secolului al XIX-lea pentru a crea ceva cu totul nou. Atât de nou, de fapt, încât până astăzi rămâne profund neînțeles, notează BBC Culture.

Ca și în cazul lui „Ulise” al lui Joyce, faptul că romanul „În căutarea timpului pierdut” este atât de lung (în mod oficial este cel mai lung roman din lume) și complexitatea percepută înseamnă că mult mai mulți oameni probabil au auzit de clișeele din jurul operei decât au citit-o de fapt.

Ne putem gândi la madeleine înmuiate în ceai care evocă reminiscențe ale trecutului, propoziții prohibitiv de lungi și la Proust însuși, cu ochii săi obosiți și mustața lui dandy, închis în dormitorul și lucrând obsesiv la opera sa de artă.

Toate acestea ne pot face să credem că lucrarea este un privilegiu estetic impenetrabil, prea lung, de care se bucură doar un număr mic de indivizi care doresc să-și demonstreze afinitățile culturale. Și nu am putea greși mai mult dacă am crede asta.

Despre ce este vorba în roman?

Christopher Prendergast, editorul ediției Penguin a cărții „În căutarea timpului pierdut” și autorul mai multor cărți despre Proust, inclusiv recent publicata „Living and Dying with Marcel Proust”, recunoaște dificultățile de a rezuma romanul.

„Lumea fictivă a lui Proust este în mod expres și intenționat o lume într-o stare de flux constant. Se auto-transformă și se auto-deplasează și asta o face radical rezistentă la orice fel de rezumat rapid”, spune el pentru BBC Culture.

Cu toate acestea, atunci când este presat să încerce o scurtă schiță, el observă că, în ciuda naturii sale experimentale, există încă o țesătură narativă de bază în întregul roman.

„Spune povestea unei persoane, din copilărie până la sfârșitul vârstei mijlocii și culminează cu descoperirea și îmbrățișarea unei vocații, anume cea de scriitor”, spune el. Această narațiune plasează romanul în tradiția Bildungsromanului european, povestea formării unui individ de la tinerețe până la maturitate.

Acea formare implică mulți ani de deziluzie și dezamăgire. După cum subliniază Prendergast, „perdu” din titlul original francez, „À la Recherche du Temps Perdu”, înseamnă atât „pierdut”, cât și „irosit”, o nuanță mai dificil de surprins în alte limbi.

„În căutarea timpului pierdut” își surprinde personajul principal în căutarea vocației

De la o vârstă fragedă, naratorul tânjește să intre în înalta societate a familiei Guermantes, dar acest lucru se dovedește a fi superficial și snob atunci când, în sfârșit, reușește.

Viața lui amoroasă este la fel de dezamăgitoare, ducând la un dezastru după altul, mai ales în ceea ce privește relația sa cu Albertine, pe care o întâlnește pentru prima dată pe când ea era o tânără în vacanță și mai târziu ajunge să o țină practic închisă, într-o ilustrare tragică a naturii distructive a geloziei sexuale.

Toate acestea „însoțite de faptul că naratorul simte că își pierde timpul, că există ceva acolo care îl așteaptă, pe care îl poate semi-identifica ca având de-a face cu proiectul de a deveni autor sau scriitor… dar el continuă să se abată de la această cale, așa că își irosește viața până când ajunge în punctul în care are brusc o revelație și își îmbrățișează noua cale”, explică Prendergast.

Naratorul poate considera experiența sa de viață ca timp „irosit”, dar bineînțeles că nu este și, în cele din urmă, aceasta va constitui inspirația pentru romanul său, dar cititorul nu va fi niciodată de acord.

Un roman „superficial interzis”

După cum a scris regretatul savant Roger Shattuck în „Proust’s Way”, „ghidul său” în înțelegerea romanului „În căutarea timpului pierdut”, acest „roman superficial interzis” conține „o lume de locuri vii și personaje intens umane” care împreună îl fac „cel mai bun și mai plin de satisfacții roman al secolului al XX-lea”.

Pe măsură ce îl însoțim pe narator în călătoria sa, intrăm într-o lume aflată într-o profundă stare de flux, traversând decadența Belle Époque, distracțiile sociale și politice cauzate de Afacerea Dreyfus și trauma Primului Război Mondial.

Numeroasele personaje memorabile pe care le întâlnim îl includ pe rafinatul Charles Swann, a cărui dragoste obsesivă pentru fosta curtezană Odette prefigurează relația naratorului cu Albertine, și pe fiica lor Gilberte, care va fi prima dragoste a naratorului.

Gilberte se va căsători mai târziu cu atrăgătorul Robert de Saint-Loup, el însuși membru al ilustrului clan Guermantes, care o include pe fermecătoarea ducesă de Guermantes și pe Baronul de Charlus.

Lumea lor strălucitoare, dar în cele din urmă superficială, este văzută ca treptat să-i cedeze locul lui Madame Verdurin și „micului ei clan”. Ascensiunea ei șocantă către a deveni Prințesa de Guermantes în volumul final dezvăluie cum schimbările economice și sociale înseamnă că bogăția este acum mai capabilă să aducă un anumit statut decât „vița nobilă”.

Revelația

Această revelație vine în timpul celebrei scene Bal de Têtes în care naratorul, absent de mulți ani, întâlnește personajele supraviețuitoare ale romanului.

Înainte de a intra la eveniment, o serie de amintiri intense, asemănătoare celor inspirate de gustul madeleinei, îi revigorează dramatic simțul vocației. Își dă seama că subiectul marii sale lucrări este pierderea vocației sale și călătoria lungă făcută pentru a o regăsi.

Odată ce descoperă că nu este în stare să identifice niciuna dintre figurile care vor fi personaje în lucrare, deoarece acestea au îmbătrânit dincolo de recunoaștere, este descurajat, dar este salvat de cunoașterea tinerei Mademoiselle Saint-Loup, fiica Gilbertei și a lui Robert. Ea îi amintește de propria tinerețe și îl ajută să-și restabilească simțul scopului. Naratorul și autorul sunt acum unul și același.

„În căutarea timpului pierdut” este o călătorie spre maturitate

Romanul despre care tocmai ați citit, despre care presupunem că este romanul pe care l-a scris naratorul, este mult mai mult decât o relatare a călătoriei unui om către maturitate. După cum notează Shattuck, „romanul desfășoară o viață întreagă de experiențe, care ne măresc înțelegerea dragostei și a naturii, a memoriei și a snobismului”.

De asemenea, oferă speranță tuturor celor care cred că propria lor viață a fost „irosită” pentru că nu și-au găsit încă propriul scop în viață. Subliniază că niciodată nu este prea târziu pentru a-ți îmbrățișa adevărata vocație.

Dacă conținutul romanului este adesea înțeles greșit, la fel este și natura cititorilor acestuia. Ideea că ar putea atrage doar câțiva aleși este ceva infirmat de „Proust Lu”, proiectul remarcabil al regizoarei franceze Véronique Aubouy.

Începând cu 1993, ea filmează persoane care citesc aproximativ două pagini ale cărții la un moment dat, cu intenția de a filma întregul roman în acest fel, un proces despre care crede că va dura încă 30 de ani.

După ce a abordat inițial rudele, prietenii și colegii pentru lecturi, cercul a crescut până a inclus comercianți din piață, femei de curățenie, un văr îndepărtat al lui Proust și chiar pe actorul Kevin Kline.

„O lupă prin care cititorii se citesc pe ei înșiși”

Unii oameni, precum secretara care, în timpul liber, a tradus romanul în slovenă, sunt deja fani activi. Alții care au fost abordați aleatoriu pentru o lectură au continuat să îmbrățișeze întregul roman. „Ei s-au recunoscut în carte și acesta a fost întotdeauna scopul lui Proust. El a spus: ‘Cititorii mei nu vor fi cititorii mei, ci propriii lor cititori, cartea mea nu va fi altceva decât un fel de lupă prin care ei se pot citi pe ei înșiși’”, a spus Aubouy pentru BBC Culture.

Într-o epocă a miturilor despre atenția redusă, lungimea romanului ar putea părea dezamăgitoare, dar aceasta este poate o altă concepție greșită.

După cum subliniază Anne-Laure Sol, curator al Musée Carnavalet din Paris, care găzduiește o recreare a dormitorului lui Proust: „Timpul petrecut citindu-l pe Proust, în comparație cu timpul pe care unii dintre noi îl petrecem vizionând seriale sau pe rețelele sociale, nu este foarte mare și mi se pare că beneficiul este diferit”.

La fel ca Aubouy, ea subliniază atractivitatea universală a romanului. Citindu-l, putem intra într-o lume care ne permite „să punem la îndoială rolul artei, să experimentăm bucuriile și suferințele iubirii, ale prieteniei și să descoperim o galerie extraordinară și adesea comică de portrete ale căror manii și personaje sunt cele ale contemporanilor noștri”, spune Sol.

Nu trebuie să renunți la roman după primele pagini

Prendergast observă că este o experiență obișnuită de lectură să treci prin primele 50 sau 60 de pagini din „În căutarea timpului pierdut” și apoi să renunți, propozițiile lungi și narațiunea neconcludentă dovedindu-se prea mult pentru mulți.

Dar el crede că perseverența merită. „Obișnuiam să le spun studenților mei, ‘nu faceți asta, dacă persistați, se va întâmpla ceva uimitor’. Este exact ceea ce mi s-a întâmplat mie: veți deveni dependenți. Și asta este ceea ce li s-a întâmplat și lor”, spune Prendergast.

Cei care persistă vor întâlni un roman care, în cuvintele lui Shattuck, „căută să ne arate izvoarele vieții, dar nu într-o operă de artă, ci în noi înșine”. Ca atare, timpul petrecut citindu-l nu poate fi niciodată pierdut.

Vă recomandăm să citiți și:

În urmă cu 108 ani se inaugura visul regelui Carlos al V-lea, una dintre cele şapte minuni ale lumii construcţiilor inginereşti

În urmă cu 14 ani se stingea din viaţă fondatorul letrismului

Au trecut 15 ani de la moartea cineastului Ingmar Bergman

Ziua în care s-a născut psihologul care avea să revoluţioneze felul în care gândim